Az ördög cimborái

LAMPA LUI MADÁCH

PREFAȚĂ

Între întâlnire și meditația solitară, în timpul lungilor călătorii cu trenul, între plecări și întoarceri acasă, mi-a revenit în minte de mai multe ori trecutul nostru teatral, când trist, când plin de anecdote, demn de un volum; îmi apar fețe, fața înspăimântată a lui Ferenc Árok după o noapte de petrecere, fețe dispar, fața lui Imre Dévics, așa cum șoptea pe patul de boală: „Zolikám, păziți teatrul nostru!” Totul dispare, ca și floarea-soarelui și miriștile de dincolo de fereastră. Mă chinuiesc, mă cert cu mine însumi, uneori dimineața devreme, cu ochii lipiți, alteori până târziu în noapte, și mi-aș dori foarte mult ca cineva să spună odată cu mine, să strige în lume, că teatrul, teatrul maghiar din Voivodina nu este o chestiune de stil, că succesul sau insuccesul unei reprezentații, faptul că o interpretare actoricească este bună sau rea, nu merită nici măcar menționat, pentru că trecutul, prezentul și viitorul teatrului nostru sunt o cauză națională. A meritat, a fost necesar să scriu în trecutul îndepărtat, în 1992, după o vacanță comună în Rovinj, „Mestermutatványok”, breviarul lui Mihály Virág, apoi patru ani mai târziu „Megkésett rekviem”, acest tratat de „jelanie teatrală”, amintirea primului și ultimului teatru maghiar din Nagybecskerek și Zombor, a trupei din Topolya, să menționez cu litere îngroșate – să ne curgă lacrimile – că în anii cincizeci patru (!) trupe maghiare profesioniste își puteau îndeplini misiunea binefăcătoare în provincie. După alți șase ani, am scris despre Paula Heck, Zsuzsa Dürrigl Juhász și regina actrițelor, Ibi Romhányi, am schițat o biografie sub titlul „Câteva ore fericite ale noastre”; în volumul „Ötgarasos színház” am extras din trecutul Trupei Maghiare a Teatrului Popular din Subotica, am imortalizat „epoca de aur” cu mijloacele scriitoricești ale talentului meu modest. Am evocat imaginile pierdute în ceață, mi-am fluturat pălăria – nu pentru prima dată – în fața operei lui Imre Dévics și a actorilor/regizorilor noștri, pentru ca în această lume tulburată, când nu doar prietenii se prăbușesc, ci și visuri și credințe se risipesc, să putem măcar să ne amintim puțin. Pentru că – risc să spun: poate – încă mai avem normele elementare ale sistemului de valori morale, știm, vrem să știm, că atunci (deși statisticile au strâns voința într-o menghină, și sub influența superioară a fost necesar să lucrăm sub presiunea constrângătoare a considerentelor politice) credința și sacrificiul nostru, inima noastră mare și entuziasmul nostru mare nu cunoșteau imposibilul, puteam face munca supraomenească, iar predecesorii – amatorii, Marii Diletanți – au lăsat o moștenire frumoasă posterității și urmașilor. Dar oare se pot alinia astăzi, în viața publică grea de o conștiință confuză a timpului și a situației și încălzită de o ură națională niciodată experimentată, numele, numerele, datele? Tot ceea ce am proclamat odinioară a devenit învechit – știu –, chiar și vocea Domnului: „Am spus, omule: luptă și încrede-te cu încredere...” „Maghiarul are lampă, dar nu are ulei” – a spus/scris Imre Madách. Și dacă teatrul nu aprinde, nu stârnește o flacără mică în noaptea întunecată a Voivodinei, în care nici bufnițele nu mai huhuiesc, atunci la ce bun teatrul în lume? Ei bine, aș vrea să cred că și noul meu volum – desigur, cu tematică teatrală – este o mică flacără, care, chiar dacă nu luminează departe, dincolo de Óperencia, până la noul Teatru Național, luminează poate până la cârciuma de la colț, unde tot ceea ce a oferit trecutul poate fi considerat deja nul din punct de vedere artistic și moral: cele 14-15 spectacole pe stagiune ale Teatrului Popular din Subotica, „Play Strindberg” văzut la Teatrul din Novi Sad, regizat de Radoslav Dorić, „Hamlet” din Topolya, „Földindulás” din Nagybecskerek, „Olympia” din Zombor, Teatrul de Câmp, a cărui trupă ascunde în fiecare an un secret, ca și cum ar spune ceea ce a spus Sándor Márai: „Centrul universului nu este Sirius, ci inima omului, care s-a umplut de Dumnezeu.” Poate fi uitat „Figurile de sticlă” văzute pe Scena Életjel, cu sala plângând și actorii ștergându-și lacrimile în fața cortinei, miniaturile Studioului M din Novi Sad, „Caligula” și „Légszomj” ale lui Mihály Virág, „Afinele” și „Opera de trei parale”, „Antigona” lui István Szabó jr.? Nu trebuie uitați nici „anii rușinii”, când în 1985 am intrat în era apostaziei: lași, cu compromisuri, slujind mult timp un monstru. Să ne gândim însă și la un nou început! Atunci am reaprins lampa lui Madách, deși nici atunci, la mijlocul anilor nouăzeci, nu aveam ulei cu butoaiele, și nici acum nu este suficient. Dar păzim, ocrotim flacăra, ca să nu o stingă cineva, ca să nu o stingă unii... De aceea (chiar dacă /nu/ cu minuțiozitatea unui savant, respectând cerințele unei lucrări științifice) am scris volumele de până acum care se înșiră pe rafturile mele, și de aceea o lansez acum pe a cincea. Și eu îmi atârn lampa deasupra mesei. Și iată, s-a făcut lumină: așa am fost, atât ne-a fost puterea. Cel puțin atâta timp cât se citesc rândurile mele, întunericul fuge, disperarea fuge, pentru că noi am avut întotdeauna (dacă vom mai avea, nu știu) dreptul de a trăi și de a spera, nu în ultimul rând de a munci, de a ne osteni – și de a vorbi. Wajda a spus și el: „Poate teatrul este ultimul loc unde un om ascultă cuvântul celuilalt!” Ascultați cuvântul meu. Relatarea despre cum regizorii (în primul rând), care au înmulțit adepții iubirii și ai dragostei, au putut/vrut să creeze într-o febră perpetuă. Atunci – dacă tot am rămas la trecut – am creat o casă spirituală, o casă caldă, și în acea casă ne-am mai cioplit unii pe alții, alteori ne-am crescut și ne-am îngrijit. Acum vrem să ne amintim de asta.

Autorul