A pillanat formái

PREFAȚĂ

Despre Cehov și Maupassant, maeștrii formei scurte, ai povestirii, scrie Thomas Mann că, mult timp, a privit cu dispreț proza lor scurtă, care nu necesita „perseverență eroică”, până când a realizat „cât de mult poate câștiga, prin forța geniului, în profunzime, scrierea scurtă și concisă, în ce densitate – poate mai presus de orice admirabilă – poate cuprinde întreaga plenitudine a vieții, poate atinge, în general, rangul epic și chiar depăși, în forță artistică, opera mare, monumentală, care, în astfel de cazuri, obosește inevitabil sau se scufundă într-o plictiseală respectabilă”. Mă adresez tocmai lui Thomas Mann, maestrului epicii mari, în nota introductivă a acestui volum, care își propune să examineze formele momentului, genurile de proză scurtă, și, dintre acestea, în primul rând, povestirea. De ce este nevoie de o confirmare? Poate pentru a risipi rezervele care, în concordanță cu opinia timpurie a lui Thomas Mann, influențează aproape până astăzi atitudinea critică față de proza scurtă. Această atitudine poate părea ciudată și din ce în ce mai puțin justificată, deoarece, atât în proza maghiară a secolului XX, cât și în literatura universală modernă, formele scurte de proză au câștigat drept de cetățenie și au cucerit noi teritorii, iar, în plus, pare să se fi modificat și rolul și importanța prozei în sine în cadrul culturii.

Acest proces este reflectat de interesul crescut al criticii și al științei literare pentru poetica prozei. Critica încearcă să prezinte, într-o nouă abordare, procedeele, structurile și formele de creație prozastică, însă, în cea mai mare parte, pune accentul pe roman și pe transformările sale. Una dintre experiențele generalizabile este că romanul s-a umplut treptat cu elemente non-epice și nu poate fi analizat pe baza paralelismului conceptual tradițional al totalității epice. Pornind de la acest punct, spre formele de proză mai mici decât romanul, cerința de totalitate a fiecărui gen scade, se divide și se transformă. Cu toate acestea, nu este vorba despre dispariția sa, nici măcar în cazul fragmentelor de câteva rânduri, care, ca întindere, se apropie de poezia lirică. Cele mai incitante întrebări sunt tocmai cum pot textele narative de câteva rânduri să condenseze conținuturi complexe, cum au devenit capabile să cuprindă experiența existențială în privire, în loc de perspectiva epică atotcuprinzătoare, să concentreze povestea în situație, limitând, în același timp, extinderea temporală la moment. Este inevitabilă, acum, distincția dintre poveste și narațiunea sa în cadrul operei de artă, deoarece aceasta din urmă nu este doar „terenul” comunicării secvenței de evenimente, ci și scena aluziilor, semnalărilor, indicațiilor, tăieturilor, omisiunilor, cu extinderea narațiunii metaforei și a sugestiei, cu adâncirea și stratificarea care au loc concomitent cu aplicarea reducerii: triumful condensării. Este posibil ca toate aceste fenomene să poată fi explicate prin „tristețea critică” a operei de artă, despre care Thomas Mann a vorbit în scrierea sa citată. În spatele omisiunii și condensării care creează forma genului povestirii, se ascund nu doar posibilitățile recent recunoscute sau conștientizate ale prozei narative, ci și o serie de îndoieli. Aceste îndoieli nu pot fi evitate nici în încercarea de a se orienta în lumea formelor mici, în continuă schimbare, transformare, aproape de neînțeles. Mai ales dacă această lume nu dorește să fie sistematizată în sensul unor norme, ci să fie înțeleasă și descrisă cu instrumentele existente.