Prózai archívum

Poetica prozei lui Miklós Mészöly poate fi abordată și ca o țesătură de suprapuneri, preluări, rescrieri, citate, migrații de motive, adnotări, extrase de text, intercalări. Întreruperile și inserțiile (intercalation) care nu provoacă o ruptură, dinamizează extinderea intertextuală, inter-operă și inter-discursivă. Aspectele stilistice, narativ-retorice și poetice ale acestor operațiuni merită atenție. Péter Nádas se referă la preluările care se integrează în limbajul propriu: „În propozițiile sale nu există constrângeri necesare și inevitabile, nu există elemente străine, nu folosește limba maternă, ci și-a creat propria limbă prin aproape cincizeci de ani de muncă, și astfel cusăturile nu se văd, chiar și textele-oaspete sau citatele ascunse îi aparțin. Totul este construit, aromat, nimic nu se desprinde de nimic.” (Nádas 1999)

Comentariile mele au fost elaborate și publicate concomitent cu volumul postum al lui Mészöly, Jurnale de atelier (2007). Îngrijirea manuscriselor sale a oferit o perspectivă specială asupra lucrărilor sale preliminare, deși s-a limitat la materialul manuscris al jurnalelor sale de lectură și notițelor. Urmele mâinii, notițele greu de citit, adăugirile nu constituie o trecere directă către operele finalizate și publicate. Totuși, descifrarea, transcrierea, copierea și adnotarea poartă o experiență bogată, iar un element al acesteia este ansamblul vizual al trăsăturilor de mână, al fragmentării, al semnelor grafice, al aspectului scrisului.

Conceptele de intercalare, de adâncire, evocă poate jucăuș, dar nu întâmplător, anumite conotații spațiale, deoarece unul dintre însoțitorii procedeelor poetice este efectul plastic, de relief. Ca o paralelă îndepărtată, ele evocă perspectiva aeriană, efectul de intarsie al petelor de lumină și umbră, prezente în basoreliefurile romane. Modul de narațiune liniar și plan este fragmentat de preluări, de împrumuturi. Este remarcabil că poveștile lui Mészöly astfel construite, la fel ca și basoreliefurile, sunt capabile să prezinte mai multe planuri situate mai departe de cititor sau de privitor, iar privirea este forțată să oscileze în timp și/sau spațiu. Ca paralelă literară, aș face referire la notația din Jurnalul lui André Gide, la procedeul de „adâncire” („en abyme”) al blazoanelor, care a devenit o categorie caracteristică a artei narative contemporane și a teoriei.

Linia principală a scrierilor din acest volum se conturează sub semnul acestor intuiții. Atenția se îndreaptă către problemele operelor în proză și ale caietelor manuscrise, ale jurnalelor de lectură. Câteva studii suplimentare abordează, într-un cadru mai larg, aspectele teoretice legate de opere și care apar în interpretări. Mai precis, pe lângă direcțiile actuale de cercetare, tocmai explorarea, scanarea în spațiul și timpul operei face inevitabilă discutarea unor întrebări precum relația dintre autor și narator, ficțiune și ficțiune biografică, forma definitivă și cea tranzitorie, identitatea narată și cea vizuală sau poetica identității culturale. Capitolul de încheiere a volumului este o sinteză tezistică a prelegerilor mele susținute la conferințe internaționale din străinătate.