Ördöglakat

Portretul autorului a fost realizat de Szabó Attila

Postfață

Cât de evident și la îndemână este: „A observat și înainte, dar acum îi apare din nou: este o nouă eră. Înainte de război, chiar înainte de războaie – spuneau înainte, apoi a venit formularea „în timpul bombardamentelor”, dar și expresiile „acum zece ani”, „un deceniu în urmă” se numără printre cele mai populare. Și totuși, au trecut mai multe zile de la zilele de ioghurt. În prezent, viața este împărțită în înainte și după octombrie – conform celor mai optimiști, după revoluție” și totuși, el este primul care a descris acest lucru ca o cronologie, exact la momentul potrivit, înainte ca amnezia colectivă să intre din nou în vigoare, împotriva căreia Lívia Tóth a luat deja măsuri memorabile. De aceea ne place cartea sa, Mulțumesc, sunt bine!. Ar fi logic să spunem acum că noua sa lucrare este continuarea primului volum, deși ne-am înșela, pentru că este așa doar din punctul de vedere al perspectivei. Nu ar fi atât de evident, deoarece, în ceea ce privește genul său, Lacătul diavolului este mult mai complex, nu îl putem pune fără rezerve în cutia „publicisticii”. Nu că ar fi un gen de disprețuit, dar acum trebuie să vorbim mai degrabă despre un pas înainte. Structura și compoziția textului sugerează cu siguranță o ambiție mai serioasă, un pas marcant spre literatura beletristică. Și din nou trebuie să constatăm că Lívia Tóth și-a „inventat” propriul gen, propria lume, în care vorbește autentic. Dinamica structurii este dată de alternarea punctelor de vedere. Curajul autorului se manifestă atunci când prezintă același mediu existențial și din perspectiva unui câine; de la romanul lui Jack London, Chemarea sălbăticiei, acest lucru nu este o noutate, dar acum simțim aluzia ca fiind autentică, deoarece mai târziu se va vorbi mai concret despre Alaska. Această bravură continuă cu Lili Karácsonyi, care „preia” firul lăsat de câine și îl duce mai departe, îl transmite alter ego-ului naratorului, pe care îl prezintă la persoana a treia singular. Dar apare și Lili Karácsonyi la persoana a treia singular. De parcă am cunoaște pe toată lumea atât din exterior, cât și din interior. Toate acestea par însă complicate doar analizate, citind textul nu afectează inteligibilitatea. Știm exact despre ce este vorba: despre o familie care își trăiește viața de zi cu zi, dar ceea ce face povestea specială se datorează, pe de o parte, situației și existenței intelectuale specifice, iar pe de altă parte, modului de descriere; aici se formulează negarea codificării și a falsității mediului din perspectiva unui (jurnalist) scriitor. Sinceritatea asumată și franchețea scot în evidență această microcomunitate cu segmentele sale de viață din mediul său. Acestea se fragmentează în cele din urmă în scrisori, în mici sentințe și mesaje, în spatele cărora se ascunde politica, care, cu produsele sale de descompunere, a reușit să se infiltreze chiar și în cele mai bune intenții, în cele mai intime relații umane.

Kontra Ferenc