Légszomj

ÎN LOC DE PREFAȚĂ

De ce sunt actuale dramele lui Ferenc Deák?

Ferenc Deák aduce o nouă culoare în literatura dramatică maghiară din Voivodina cu cele două piese ale sale cele mai semnificative, „Áfonya” (Afinele) și „Légszomj” (Sufocarea). Sentimentul de „sufocare” este comun în aceste opere. Eroii intră în conflict cu realitatea socială care îi înconjoară. Existența devine apăsătoare pentru ei, ar vrea să scape, dar nu pot, pentru că trădarea se întâmplă din toate părțile. Nu există abatere de la drumul, locul desemnat, nu există plecare, astfel încât acești eroi, majoritatea intelectuali, încearcă să trăiască cu sentimentul apăsător și angoasant de sufocare, de lipsă de aer.

În situația dramatică care reflectă realitatea socială, speranța nici măcar nu se conturează. Aici, răul a scăpat din închisoare și s-a răspândit, binele a ajuns în minoritate, a rămas singur. Din această viziune pesimistă asupra lumii rezultă sentimentul apăsător al existenței.

„Binele” se sufocă în mulțimea înspăimântată care îl înconjoară. Este înconjurat de indivizi împovărați de evenimentele trecutului istoric, care poartă în ei toate problemele sociale ale perioadei 1941-1969, de la naționalizare la colonizare și până la problema naționalităților.

Să precizăm: Donát, omul drept și cu o viziune clară, rezumând multitudinea de plângeri, remarcă cu perspicacitate: „Să joci istorie cu voi...” – căci în această mulțime se ascunde o istorie, și totuși această mulțime nu se potrivește „în corul marilor popoare”. Predomină sentimentul de resemnare și obișnuință: „Căci totul este obișnuință. Lenea și furia din cauza ei, discuțiile despre familie, înmormântări, taxe. Existența aici cu voi, într-adevăr, și asta este doar o obișnuință acum.”

De aici concluzia finală: „Morții nu au nici nume, nici naționalitate, nici confesiune, doar viermele în șolduri, în cele din urmă chiar și în inimile lor, în măruntaie... Acea mulțime harnică. Pacifistul fără naționalitate! Nu eu sunt pacifistul! Acolo, aceia!”

Această dramă este, fără îndoială, o creație expresionistă. Acest curent este cel mai potrivit pentru exprimarea mesajului social. În loc să descrie pur și simplu aparența realității, scriitorul își exprimă în primul rând sentimentele și gândurile legate de realitate, direct, fără nicio intervenție de avertizare, fără constrângeri. Expresionismul este epoca în care vocea revoluționară redusă la tăcere poate fi din nou exprimată, expresionismul redeschide gura umanității, pentru că a trecut suficient timp de când eroul dramatic poate rosti deschis, fără niciun „nivel de vis” sau învelire în simboluri mistice, problemele reale, actuale. Astfel devine de înțeles că a sosit epoca Lor, a figurilor cameleonice fără nume, când doar individul care se integrează, care face compromisuri, poate trăi și prospera fără griji. Finalul dramei reflectă viziunea scriitorului asupra lumii: „De ce așteptați să spun cuvinte inteligibile, când voi trăiți o viață de neînțeles, lipsită de sens și irațională! Recunosc: eu sunt mica voastră boală incomodă, ruda de care vă este rușine... Dar un lucru este cert: ne vom sufoca cu toții împreună, dacă...” Eroul care întruchipează „adevărul”, „binele” nu termină propoziția, lăsând pe fiecare să o termine singur. Sugerează însă două posibilități. Una este dacă eroii nu își schimbă viața meschină, compromisă, rumegând la rănile trecutului, sau dacă nu se integrează, dacă nu devin Ei!

Ferenc Deák a deschis un nou capitol în literatura dramatică maghiară din Voivodina: a introdus acolo deschiderea expresionismului și motivul existențialismului, al alienării. În afară de el, nimeni nu a creat o formă și un stil dramatic în regiunea noastră. Nu este o întâmplare că dr. János Bányai notează următoarele despre dramele sale: „Una dintre cele mai izbitoare caracteristici ale literaturii lui Deák este spiritul experimental: găsirea mereu de noi și noi forme pentru a comunica mesajul.” Sau, așa cum scrie academicianul nostru, Imre Bori, despre el: „... trebuie să vedem în el un dramaturg autentic al literaturii noastre: forma dramatică a devenit principalul său mijloc de expresie.”

De ce sunt actuale dramele lui Ferenc Deák?

Ei bine, dacă ne întoarcem la teza fundamentală a filosofiei existențiale a lui Deák, putem constata că existența, pe care o percepem prin instincte, reprezintă realitatea. Și noi știm că așa este, pentru că facem parte din realitate, și din toate aceste motive ne sufocăm!

Întrucât epoca a determinat atât conținutul, cât și soarta „Légszomj” (versiunea tipărită a cărții a fost distrusă în 1971, ulterior a putut fi publicată doar într-o formă trunchiată), în opinia mea, textul original salvat al dramei trebuie inclus, conform meritelor sale, printre operele noastre clasice și – cu un text însoțitor adecvat – publicat neapărat ca o carte.

Zsuzsanna FRANYÓ

Novi Sad, 20 noiembrie 2008.

***

Un eveniment paradigmatic în istoria literaturii noastre

Istoria dramei în trei acte a lui Ferenc Deák, intitulată „Légszomj” (Sufocarea), conține evenimente contradictorii, începând cu excluderea sa de la concursul de piese de teatru din 1970 (din cauza lipsei de anonimat) – trecând prin momentele care au provocat indignare politică și reacții de adaptare a publicului – până la succesul premierei din Subotica din 1971; poate nu este o exagerare să asociem semnificația de „legendă” cu receptarea sa.

Drama care prezintă viața unei familii de țărani din Voivodina (minoritară) în mijlocul insuportabilității și anomaliilor ideologiilor și funcționării sistemului din acea perioadă, precum și varianta sa teatrală, fac, fără îndoială, parte dintre evenimentele paradigmatice (chiar de cotitură!) ale istoriei literaturii noastre (și ale istoriei teatrului regional). Semnificația sa în categoria genului este la fel de valabilă și de substanțială ca, de exemplu, cea a operei „Testvérem, Joáb” (Fratele meu, Ioab) a lui Nándor Gion în istoria dezvoltării romanului în Voivodina.

Perspectiva dintre crearea sa și lectura contemporană completează receptarea sa cu aspectul caracterului și valorii documentare. Funcționarea „Légszomj” ca dramă în epocă și măsura în care putea fi interpretată au fost, fără îndoială, influențate de circumstanțe actuale, la fel cum au fost justificate mozaicul său fără acțiune, modelarea parabolică a personajelor, declarațiile lor asemănătoare unor discursuri, organizarea discursului dramatic din simboluri și metafore. Publicul cititor și teatral din epocă a mobilizat probabil aceleași registre lingvistice în timpul discuțiilor, atunci când a formulat opinii (interzise) despre ideologiile și sistemul social actual. Însă lectura sa de astăzi este îngreunată de diferența circumstanțelor. Între timp, au avut loc schimbări de epocă literară, s-au modificat modurile de discurs literar/dramatic. Aceste fenomene au lăsat, firesc, urme și în opera dramatică a lui Ferenc Deák; dramele sale create în anii nouăzeci aplică procedee și moduri de discurs complet diferite.

Susțin reeditarea dramei „Légszomj” a lui Ferenc Deák în seria „Clasici Életjel” – în ciuda relativului său inacceptabil de astăzi – căci funcția acestei serii este tocmai de a urmări, evidenția și interpreta cotiturile istorice ale dezvoltării.

Erika BENCE

O dramă atât de sintetică nu a mai fost scrisă aici. Autorul fuge de o mulțime de viziuni, vrea să le scrie din el.

„Légszomj” (Sufocarea) este într-adevăr compusă din mai multe planuri paralele. Unele aspecte amintesc de o dramă de familie, cum ar fi lupta tatălui cu fiul său, lupta dintre frați. În general, nu trebuie să vedem figuri schematizate în opera lui Deák. Tatăl, de exemplu, pe lângă faptul că poartă toate semnele vieții patriarhale și ale tiraniei, este și îngrijorat pentru familie. Personajele lui Deák sunt umane și complexe. Au în ele tragedie și frumusețe. Celălalt plan este surprinderea unui moment istoric. Deák descrie caracteristicile perioadei postbelice, evident cu intenția de a se elibera de ele, dar și de coșmarurile fascismului care le-au precedat. Dacă putem vorbi aici de o acuzație, atunci aceasta este în primul rând o auto-acuzație: cum am trăit și cum ne-am descurcat în vârtejul evenimentelor recente. Acest moment istoric trebuia prins, în sfârșit scris, pentru că omul de azi, noi toți, îl purtăm în noi, nu o dată sub formă de umilință, de sentiment de inferioritate, și ne putem elibera de el doar dacă îl rostim. Al treilea plan al piesei este un spațiu de viață specific Voivodinei. Un spațiu în care trăiește o populație mixtă și în care fiecare este la discreția celuilalt. Tensiunea este, așadar, reciprocă. A patra linie este reprezentarea țărănimii cu reproșul tăcut că și ei au fost afectați de război, deși nu a fost împotriva lor.

Aceste planuri se intersectează și se întretaie în „Légszomj”.

Mihály Ágoston