Udvaros az enyészetben

CUVÂNT ÎNAINTE

Nu ratez niciodată să citesc scrierile lui Cs. Simon István publicate în Magyar Szó sau în alte ziare și reviste maghiare din Voivodina. Deși nu aș putea spune că îmi ușurează inima. Dar poate că și eu sunt ca marele poet maghiar, Arany János, care, la un an după înfrângerea războiului de independență, a cântat astfel în poezia sa intitulată Toamna: Norii tăi și vântul tău zgomotos, / Frunzișul foșnitor, mușchiul, / Stejarul singuratic de pe deal, / Focul rătăcitor, murmurul valurilor – / Asta-i ceea ce sufletul meu dorește acum! / Popor pieritor, care cu melancolie / Se cufundă în trecut… Vino, Ossian, / Cu cântecul tău cețos și întunecat.

Această melancolie ossianică se simte și în scrierile lui Cs. Simon István, la fel cum este incontestabilă paralela dintre situația maghiarilor la mijlocul secolului al XIX-lea și acum, la începutul secolului al XXI-lea.

Din scrierile acestui volum se poate stabili cu o precizie aproape științifică tabloul clinic și istoric al actualei schimbări demografice din Voivodina. Deosebit de tristă este depopularea părții voivodinene a Banatului, deoarece distrugerea de acolo nu se demonstrează doar prin emigrarea tot mai accelerată a populației autohtone, ci și prin procesul de degradare și apoi dispariție a așezărilor – sate, grupuri de ferme și clădiri individuale – și anume cu o rapiditate drastică. Este vizibil că, în prezent, nici alții nu dispun de suficientă forță și vitalitate pentru a umple spațiul vital al maghiarilor din Banat, care au o atitudine defensivă și se află într-o continuă retragere.

În scrierile lui Cs. Simon István, această degradare și distrugere se reflectă pe mai multe niveluri: în sălbăticirea și pustiirea peisajului însuși, incluzând priveliștea tristă a degradării locuințelor umane, a clădirilor publice, a facilităților economice și a infrastructurii (ferme, case sătești, școli, foste hanuri, unități agricole, căi ferate, fântâni cu cumpănă etc.) transformate în ruine; pe de altă parte, în descrierea lipsei de perspective și a sărăcirii vieților și destinelor umane. Dacă citim volumul ca pe o cronică a dezintegrării Voivodinei maghiare și a maghiarilor din Voivodina, atunci personajele, „eroii” săi sunt în mare parte bătrâni care au părăsit deja viața sau se apropie de sfârșitul ei. Și câtă poezie poate introduce publicistul, înzestrat și cu o venă poetică, în această imagine descurajantă, aș vrea să ilustrez doar cu un singur citat din scrierea Aruncat deoparte: „Scaunele înconjoară regulat masa acoperită cu o față de masă cu model, unde însă, de luni de zile, doar singurătatea stă.” Nu are dreptate Gyula Illyés când scrie în poemul său Bartók: „Cine spune frumos / grozăvia, o și rezolvă. / Iată, răspunsul sufletului mare la faptă / și al artistului, că a meritat / să sufere iadul.” Doar câțiva oameni de vârstă mijlocie sau tineri, care mai încearcă ceva, apar în aceste scrieri, dar și ei își îndreaptă privirea spre ținuturi îndepărtate, iar doar teama de chinurile dorului de casă le oprește „dorințele de a-și părăsi cuibul”.

Desigur, modul sumbru de reprezentare nu este „viziunea unilaterală și pesimistă” a scriitorului, ci mai degrabă o evaluare a situației care reflectă realitatea. Deși acest lucru nu a fost întotdeauna așa, o indică și câteva scrieri care prezintă trecutul îndepărtat, evocând „miracolul economic” al câtorva așezări înfloritoare odinioară, centrate în Csóka, în colțul de nord-vest al Banatului. Și schițează portretele autentice ale câtorva „moșieri” sau „întreprinzători capitaliști” de odinioară, care mai târziu, timp de aproape o jumătate de secol, au fost numiți „exploatatori cruzi”, deși, în comparație cu situația disperată de astăzi, ei, dacă nu chiar Canaanul abundenței, cel puțin au creat posibilitatea unui câștig sigur chiar și pentru ultimul argat. Tonul este mai senin și în ultima scriere a volumului, care – ca o privire spre viitor – îl poartă pe cititor în ținuturi mai îndepărtate, anume în Ținutul Secuiesc, arătând totodată că agoniei din Bačka-Banat există și o altă alternativă, chiar și în minoritate. Mesajul scriitorului este, așadar, clar: mai există speranță, mai există posibilitate. Din acest colaps general se poate găsi încă o cale de ieșire, se poate naște o dezvoltare salvatoare.

Până atunci însă, chiar și scrâșnind din dinți, trebuie să rezistăm! Și în acest sens ne poate ajuta această carte a lui Cs. Simon István, care nu este nicidecum o colecție de jeremiade amare, ci tocmai o scrâșnire finală a dinților, care sporește concentrarea necesară a forțelor și hotărârea, și care poate ajuta la ruperea cătușelor seculare, paralizante și încordate, de pe corpul viu al națiunii.

Szloboda János