Létélmény és valóság

POSTFAȚĂ

În seria GEMMA, în cadrul căreia apare acest volum de studii, au fost publicate până acum primele volume ale tinerilor poeți aflați la început de carieră. Studiile publicate aici sunt, de asemenea, rezultatul unui început de carieră, purtând în ele dificultățile caracteristice ale căutării drumului, dar – fiind vorba de studii – sunt caracterizate și de numeroase probleme specifice. Este cunoscut faptul că în operele literare relația dintre conținut și formă este diferită de cea din tratatele științifice. În timp ce, de exemplu, în poezie această relație este indisolubilă, materialul ideatic al unui studiu poate fi reîncadrat de mai multe ori într-o nouă formă. Uneori este suficient să recitim și să regândim ceea ce am așternut pe hârtie anterior ca o argumentare convingătoare, pentru ca, în posesia unor noi idei apărute brusc, a unor concepte mai potrivite, a unor asociații mai coerente, să găsim deja exprimarea gândurilor noastre în forma dată ca fiind restrânsă, unilaterală, crispată. Să nu mai vorbim de efectul „distructiv de formă” al meditației ulterioare, al noilor cunoștințe și experiențe de lectură. Acest volum, în forma sa actuală, era gata de publicare încă din mai 1976. Și dacă doi ani, din punctul de vedere al „prescripției” validității ideatice a argumentărilor științifice și a reflecțiilor filozofice, poate că nu este considerat un timp critic, la începutul unei cariere, adică în perioada notoriu de nerăbdătoare a primei „asaltări” ideatice a realității, acesta este totuși un timp semnificativ. Semnificativ și pentru că, pe lângă cerințele și aspirațiile „supradimensionate” care apar poate natural în această perioadă, în același timp, este prezentă și o insatisfacție crescută față de ceea ce a fost realizat. Atât de mult încât ceea ce într-o zi era un scop dorit ca un efort intelectual chinuitor, odată realizat, corecția de sine nerăbdătoare ar distruge-o a doua zi. Soluția nu poate fi însă aceea de a reelabora continuu, de a rescrie neîncetat ceea ce am așternut odată pe hârtie. Din două motive. În primul rând, pentru că, dacă în cele din urmă nu am reușit să organizăm într-o formă satisfăcătoare efortul nostru intelectual, dacă nu – sau nu în întregime – am spus ceea ce am fi vrut de fapt, această insatisfacție își va căuta oricum o soluție în alte lucrări. În al doilea rând, nu este oportun să ne întoarcem dintr-o perioadă ulterioară a vieții noastre pentru a tăia, a „cosmetiza” gândurile noastre anterioare, pentru că, de fapt, am ascunde erorile noastre cu această corecție pudică, și aceasta ar fi o nedreptate atât față de noi înșine, cât și față de alții – cititorii noștri. O mare parte din studiile care stau la baza volumului au apărut deja anterior în diferite reviste. În primul rând, însă, Híd a fost cel care a servit autorului ca un fel de „atelier”. Nu este poate o exagerare să vorbim de atelier, dacă ne gândim că natura acestui forum – atât exigența editării, cât și compoziția publicului cititor – a determinat în mare măsură modul și felul de abordare a problemelor psihologice-filozofice analizate. Nu a fost vorba totuși de satisfacerea unilaterală a unor așteptări definite, ci dimpotrivă, de un bun exemplu de reciprocitate fertilă a colaborării. Pe măsură ce conceptul editorial al revistei Híd se apropia, prin deschiderea sa, de o abordare sociologică mai largă și mai complexă a problemelor personale și sociale ale omului, tot așa autorul și-a putut realiza obiectivul de a se apropia de un public cititor mai larg, în loc de o abordare „închisă” a problemelor științifico-filozofice. Astăzi – din perspectiva a doi ani – autorul poate constata cu suficientă critică cum și în ce direcție ar fi trebuit să meargă mai departe, astfel, de exemplu, deși intenția sa inițială a fost să rupă cu alura la modă a rigidizării textului științific, precum și cu pericolele mereu prezente ale adâncimilor obscure ale discursurilor filozofice abstracte, nu a reușit totuși să impună suficient tonul subiectiv, directitudinea și libertatea stilului „eseistic” dorit și considerat de dorit. Și anume pentru că – „rigiditatea lucrării de licență” din anii de școală încă apropiați, respectiv „crisparea” general observabilă a prozei argumentative sociologice, ca experiență de lectură, se reflectă reflexiv chiar și în aceste prime experimente de gândire independentă. În același timp, trebuie să știm că studiile publicate aici, chiar și cu „concesiile” lor de până acum, au „încălcat” cerințele rigidității stricte a tratatelor științifice moderne, nu mai sunt suficient de „corecte” față de criteriile impersonalizării duse la extrem. Și astfel, chiar „genul” în sine devine problematic. Acest lucru apare necesarmente în toate cazurile în care, în loc de o exprimare a gândirii „științifice” legată de șabloane rigide (greu de înțeles și cu atât mai puțin plăcută), ne apropiem de o formă de exprimare „literară” cu un ton mai subiectiv și mai liber.Desigur, este vorba de mai mult decât o simplă chestiune stilistică. Deoarece forma de exprimare nu este altceva decât o schemă de gândire, șablonul sfințit rezistă cu încăpățânare afirmării ideilor care pot fi surprinse într-o formă nouă. Astfel, schemele fixate ca cerință și criteriu ale exprimării gândirii științifice se opun și posibilității unei expuneri științifice a anumitor conținuturi ale realității. Și autorul a intrat tocmai în conflict cu această schemă de gândire. Căutarea unei noi forme de exprimare – o altă întrebare, desigur, cu ce succes – este doar o consecință necesară a acestui fapt.Toate acestea sunt, desigur, profund legate de alegerea temei de către autor, de direcția specifică a interesului său, respectiv de practica generală conform căreia, în cercetările științifice, din cauza unei false conștiințe, a unei scheme de gândire, cercetătorii evită discret abordarea problemelor subiective ale vieții umane. Ceea ce este, fără îndoială, o practică ciudată, dacă ne gândim că omul, în concretitudinea sa, există doar ca persoană, ca aspect subiectiv al relațiilor sociale-materiale, și că tocmai de aceea pentru el – spre deosebire de obiectivele „imanente” și de orizontul științei sale autonome – orice particularitate a existenței sale sociale capătă sens și semnificație directă exclusiv în forma concretă a relației personale subiective. Cum este posibil totuși ca omul, în ființa sa personală, adică în aspectele concrete, personale ale vieții sale, să fi fost deposedat și neglijat atât în practica cercetării, cât și în forma științifică a conștiinței?Sistemul complex de interconexiuni al realității relațiilor sociale-umane, mai precis un element al acestui sistem de relații – cu fragmentarea specializării –, este analizat de discipline științifice separate. Omul însă nu trăiește acest sistem complex de relații al condițiilor sale de existență social-materială fragmentat, împărțit în părți, ci ca o unitate a vieții sale personale. Pentru el, tocmai acea unitate are cel mai înalt sens – căci aceasta este viața sa –, pe care diferitele discipline științifice, ca aspecte specifice ale relațiilor noastre social-umane, o fragmentează și, astfel, o anulează.Autorul, în acest volum de studii – atât în formularea întrebărilor, cât și în alegerea temelor –, plasează în centrul investigației sale tocmai această totalitate a realității sociale, trăită în reflecțiile experiențelor personale: caută unitatea lumii parcelate de „diviziunea muncii” științifice și descompuse în analize parțiale, manifestată în existența personală – în conținutul experiențial al vieții.Experiența – pentru om – este evidența existenței. Aceasta ar fi o condensare axiomatică a esenței poziției autorului. Abordând problema dintr-un alt unghi: autorul – atât prin investigațiile sale inițiale, cât și prin cele sperate ulterioare – dorește să contribuie la clarificarea teoretică a modului în care particularitățile relațiilor noastre social-umane se manifestă în reflecțiile experiențelor subiective ale vieții noastre personale, a modului în care, în persistența unei anumite stări de spirit și în efectul său distructiv asupra personalității, distrugător de viață, ca o stare de spirit apăsătoare, ce fel de contradicții actuale ale existenței istorico-sociale a omului sunt dezvăluite și capătă o formulare tragică...Acestea și alte întrebări similare ar trebui să fie descoperite de analiza experienței existențiale. Dar chiar și simpla intenție – independent de realizarea sa ideatică, de nivelul execuției sale intelectuale – este o crimă capitală pentru gândirea sociologică educată în tradițiile pozitiviste. Astăzi, mulți încă privesc cu nu puțină îngrijorare și suspiciune această „disciplină științifică” ciudată, nediscutând că văd în ea un focar de iraționalism, o nouă formă de metafizică. Ce să mai ascundem, din cauza cotiturilor istoriei, nici lucrările teoretice marxiste nu s-au străduit să risipească rapid aceste îndoieli. Dimpotrivă, sub influența cultului personalității și a dogmatismului, în acest domeniu s-a creat un adevărat vid științific. Efectul neliniștitor-stimulator al acestui gol teoretic evident se simte din ce în ce mai mult astăzi. A început o diferențiere fertilă a științelor sociale marxiste, disciplinele științifice „ilegalizate” timp de decenii au primit „undă verde”, și, în general, calea este deschisă spre analiza și interpretarea schimbărilor macro și micro ale realității sociale. Dar „viața”, existența trăită personal, socialitatea reprezentată în reflecțiile experiențelor concrete, manifestările subiective ale particularităților relațiilor noastre de conviețuire în general, mai trăiesc și astăzi în mintea multor oameni ca o problematică cu un fundal ideologic dubios.Este greu să te opui prejudecăților, părtinirilor intelectuale. Merită să argumentezi doar cu opere, însă maturizarea acestora nu poate fi grăbită cu nerăbdare, la fel cum nici scepticismul nu le poate întârzia maturizarea.Desigur, orice formă de gândire umană poartă în sine posibilitatea erorii. Acest lucru este valabil în mod deosebit pentru căutarea de noi căi, care, în mod firesc, dorește să realizeze mult mai rapid, să vadă dovedite cu mult mai multă aviditate propriile sale posibilități, decât cercetările științifice care se pot mândri deja cu meritele lor, dar care, de fapt, și-au „epuizat” deja posibilitățile. În sine însă, simpla împrejurare că facem din ansamblul real al relațiilor noastre personale-sociale, care se formează în experiențele noastre, indicatorul direcției interesului nostru, nu sporește cu nimic mai mult pericolul ca raționamentul nostru să se scufunde în iraționalism, decât poartă în sine acest pericol lipsa de viață care însoțește parcelarea științifică a relațiilor noastre social-umane. Căci, așa cum explicarea existenței surprinse în experiențele noastre poartă în sine posibilitatea unor soluții unitare, dar superficiale, tot așa, restrângerea obiectului științific, care se agață de „exactitatea” obiectivațiilor în locul „relativității” vieții – de forma obiectivată, „moartă” a acesteia în locul feței vii a vieții –, fără un punct de referință adecvat, poate exagera importanța momentelor de realitate izolate pe care le examinează. Baza obiectivațională a socialității și manifestarea psihică a acestor relații umane obiectivate în formă materială și spirituală sunt ambele părți organice ale existenței umane. Ar fi, prin urmare, o eroare la fel de mare să examinăm diferitele forme de obiectivare a relațiilor social-umane exclusiv în existența lor abstractă, obiectivată, adică să depihologizăm existența umană, precum ar fi o prostie să explicăm particularitățile relațiilor noastre de conviețuire exclusiv prin anumite particularități interne ale psihicului uman – cu o concepție idealistă a sufletului. Relațiile materiale și spirituale fixate în diferite obiectivații sociale și formele psihice dinamice de organizare a acestor relații în experiențe personale sunt, în realitate, inseparabile. Aceste două forme de manifestare sunt, de fapt, doar expresii diferite ale aceluiași conținut existențial. Am anula continuitatea, transformarea dialectică a formelor existenței dacă am rupe această unitate în sens ontic, dacă am acorda oricărei părți a acestei unități un rol privilegiat sau exclusiv în detrimentul celeilalte.Așadar – pe baza celor spuse mai sus – nu există în noi o reprezentare subiectivă a experienței care să nu aibă, într-un fel, un conținut social real, care să nu fie, așadar, o consecință a organizării complexe a relațiilor noastre social-umane. Desigur, acest modest volum de studii nu a avut ca scop să demonstreze și să valideze toate acestea. Tratarea mai nuanțată și expunerea mai detaliată a acestei problematici complexe rămâne pentru lucrări ulterioare. Autorul consideră că și-a atins scopul cu lucrarea de față dacă a reușit să stârnească curiozitatea cititorului față de acest nou domeniu de cercetare.

DR. SÁNDOR HÓDI s-a născut în 1943 în Kisorosz, Banat. A absolvit gimnaziul în Zrenjanin, apoi a urmat câteva semestre la Facultatea de Filozofie a Universității din Novi Sad. Și-a continuat studiile universitare la Budapesta, la Departamentul de Psihologie al Facultății de Filozofie a Universității Eötvös Loránd, obținând diploma de psiholog clinician. Pentru o perioadă, a desfășurat activitate de cercetare științifică la Budapesta, cu o bursă de la Consiliul Executiv al VSZAT. În toamna anului 1974, și-a susținut teza de doctorat în filozofie la Universitatea Eötvös Loránd, pe tema sinuciderii. Doctoratul său a fost confirmat în 1975 și de Universitatea din Zagreb. Din 1975, este psiholog la fabrica de mașini-unelte Potisje din Ada. Studiile sale au apărut în reviste naționale și maghiare – Híd, Létünk, Oktatás és Nevelés, Magyar Pszichológiai Szemle, Valóság – și în Kilátó al ziarului Magyar Szó.