Jajistenem

Fetița aștepta să treacă iarna, să se topească zăpada în care îi plăcuse atât de mult să se joace până atunci, și să vină în sfârșit căldura, ca mama ei să nu mai pomenească de frig, de ger, de pântecele morților.

*

Și iarna trecea încet, foarte încet. Într-o noapte, fetița s-a trezit la un scâncet ciudat. Era încă întuneric beznă, sora ei dormea liniștită alături, respirând uniform. Sunetele ciudate, neliniștitoare, veneau din camera alăturată, a părinților. Fetița a început să se miște sub plapumă, a scâncit și ea o vreme, cu greu și-a revenit, pentru că undeva la granița dintre vis și veghe o apăsa greu povara sunetelor neobișnuite, încurcate. S-a așezat în pat cu fața transpirată și a privit geamurile întunecate ale ușii din față. A ascultat înspăimântată sunetele ritmice, dar necunoscute și iritante ale scârțâitului patului, care se auzeau înfundat din cameră, amestecate cu fluxul greoi de suspine umane.